O singură poartă închisă în inima noastră închide porțile către tot și ajungem să trăim doar pe jumătate.

Atunci când ne închidem inimile, indiferent față de cine sau de ce, descoperim că ajungem să ne purtăm din inima închisă cu tot ceea ce este viață.
Și mai ales ne purtăm din inima închisă cu noi înșine. Ne deconectam de propriul Foc Viu, creativ, din noi, ne deconectam de propria noastră Esență Divină, de propriul nostru Suflet.

Atâta timp cât la nivelul inimii noastre există neiertare și durere neprocesate în legătură cu orice aspect din viața noastră, această neiertare, această durere neprocesata reverberează în tot ceea ce facem, în tot ceea ce simțim, în orice relație.
Ajungem încet și inconștient să punem în locul Adevărului Inimii Noastre deschise lumina falsă, maeștri falși, informații false, alegeri neautentice.
Protecție, frică, judecată, rușine, respingere.
Până uităm Cine suntem și De Ce suntem. Până ne trezim că am fabricat o altă persoană, în locul Autenticității Ființei Noastre.

Este necesar să facem o alegere.
Această alegere este foarte clară:
Alegerea de a ierta, indiferent ce s-a întâmplat, cu cine, când și cum.
Alegerea de a ierta tot ceea ce încă ne menține inima închisă.
Indiferent ce s-a întâmplat, când, cu cine și în ce fel.

Asta nu înseamnă că e de ajuns să spunem gata, l-am iertat pe X:

Ci înseamnă că atunci când punem această intenție în noi și din noi o comunicăm către Univers – intenția de a ierta, orice ar fi și orice s-ar fi întâmplat – vreau să iert, vreau să îmi deschid inima, vreau să iubesc, vreau să trăiesc iubind – această intenție este primită, auzită, și începem să re-accesăm în noi acele locuri, persoane, situații, dureri pe care le avem de iertat.
Este că o revizitare a locurilor care au durut și dor în noi.
Această revizitare aduce lacrimi, tristețe, nevoia de a plânge a hohote.
Este necesar să permitem acestor lacrimi să curgă.
Și să curgă.
Și să curgă.

Această alegere, acest proces spală inima, o redeschide, o realiniaza.
Încet, reîncepem să simțim iubire în noi.
Încet, reîncepem să iubim.
Să privim în jur prin ochii inimii deschise.
Încet, reîncepem să ne amintim de Focul Viu al propriului nostru Suflet.
Încet, reîncepem să îl simțim arzând în noi. Ghidandu-ne. Arătându-ne drumul adevărat al propriei noastre Ființe.

Și abia când inima ne este suficient deschisă, abia când începem să incorporăm suficientă Iubire Pură dinantrul nostru înspre înafara (și nu invers), și Pantecul începe să se deschidă.
Și începem să experimentăm momente, scântei, bucățele din ceea ce înseamnă adevărată putere creativă a Pantecului Divin Feminin.

Laura Maria Yara, 7 iulie 2020

Imagine: Forgiveness by Mario Sánchez Nevado
×